ma uitam la ea. tipa era al naibii de dura. cel putin, asa arata.
nu’si strangea niciodata parul. nici nu si’l pieptana. si cu toate astea, ii statea bine. ciufulit, dar indeajuns cat sa ii modeleze atat fata cat si umerii. avea o privire profunda, de cele mai multe ori cruda. ca un semn al solidaritatii, isi rodea mai mereu buza de jos. parea concerntrata facand asta, desi nu’si dadea seama de ce facea. nu iesea niciodata in evidenta decat psihic. hainele ii erau largi, comode, atat de commode incat ai fi zis ca e dezbracata. nu avea nicio rusine, atata timp cat se simtea confortabil cu ceea ce facea. orice ai fi zis, nu puteai sa o atingi. cu niciun cuvant. nimic. ma scotea din minti. se simtea supeperioara. arata superioara. la naiba, era superioara. nu facea niciun gest care sa para necugetat, de fapt, nu prea facea gesturi. si cand le facea, ii lasa pe toti cu gura cascata. avea o minte incredibila. si cu toate astea, o pastra pentru ea. nu vreau sa stiu ce a facut’o sa fie asa. nu stiu ce probleme a avut in copilarie, si nici nu vreau sa aflu. cert este ca era diferita de noi toti. diferita cat sa o uram pentru faptul ca ne facea sa o iubim. n’am nici cea mai vaga idee daca stia ce facea. la comoditatea cu care schita fiecare gest, parea sa fie interiorul ei de vina. asta insemna, practic, ca totul era natural, deci tipa nu se prefacea. si avea bocanci. ii purta si vara. parea sa nu slabeasca niciodata. se incrunta si trecea mai departe ca si cand nimic nu s’ar fi intamplat. si nu regreta nimic din ce facea. era rece. foarte rece. si desi asta, nu stiu ce ne facea sa ne petrecem timpul cu ea. tinea mainile in buzunar si se concentra asupra unui lucru atat de neinsemnat, facandu’ne pe noi sa uitam ca e acolo. si cand o observam intr’un sfarsit, cu toata atentia canalizata spre o scama de pe siretul bocancului, parea sa nu considere o mare pierdere faptul ca nu ii dadusem atentie pana in acel moment. raspundea cu sictir la toate intrebarile care ii se puneau. si desi cand era cu noi se misca atat de lenes, cand ne dadeam intalnire era prima. daca nu as fi vazut’o intr’o zi indreptandu’se spre banca gastii, as fi zis ca se teleporteaza. nu’i era niciodata frica sa se confrunte cu cineva, desi nu s’a coborat niciodata indeajuns cat sa recurga la violenta. era ca un geam. un geam prin care nu poti sa vezi, un geam pe care nu poti sa’l spargi, nu poti sa’l transformi intr’o fereastra.
si cu toate astea, purta chiloti cu floricele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu